Praful dintr-o fabrică abandonată nu seamănă cu praful dintr-o casă nelocuită. Are în el ceva metalic, rece, amestecat cu miros de ciment vechi și cu urme de joacă interzisă. Îmi imaginez sala aceea mare, cu scaune risipite, cu o masă uitată în mijloc și cu groapa din colț, atât de tăcută încât parcă îți vine să arunci o monedă doar ca să vezi dacă lumea mai răspunde de undeva.
Așa începe, în fond, una dintre cele mai bune lecții despre supraviețuire. Nu cu o sabie ridicată spre cer. Nu cu un erou perfect. Ci cu un copil care intră unde nu ar trebui să intre, cu prietenii lui, cu telefoane, cu chef de joacă și cu o groapă despre care se spune că nu are fund.
În romanul lui Mihai Dan Bradu, aventura pornește dintr-o localitate de lângă Cluj-Napoca, unde Mihai, un băiat de 13 ani, își petrece weekendurile într-o fabrică abandonată împreună cu prietenii lui. Locul lor special ascunde o groapă uriașă, legată de dispariția misterioasă a unui polițist. Detaliul pare la început o legendă de cartier, una dintre acele povești care țin copiii aproape de pericol și departe de plictiseală. Numai că, în carte, legenda mușcă.
Îmi place acest început tocmai fiindcă nu e lustruit până la artificial. Copilul nu pleacă în aventură pregătit, antrenat, nobil și înțelept. Cade în ea. Este tras, împins, speriat, aruncat într-o lume pe care nu o înțelege. Cam așa se întâmplă, de multe ori, și cu noi, chiar dacă nu avem brățări dimensionale la încheietură și nici coifuri de viking pe cap.
Întrebarea din titlu pare jucăușă, poate chiar absurdă. Cum să supraviețuiești într-o lume plină de rinoceri pe două picioare și mumii agresive? Dar după câteva pagini înțelegi că răspunsul nu ține doar de fantasy. Ține de felul în care reacționezi când lumea ta se schimbă brusc și nu mai ai timp să te prefaci că ești pregătit.
Prima regulă este să nu te lași înghițit de panică
Când Mihai ajunge în groapă, lucrurile se mișcă repede. Îl întâlnește pe Marcus, polițistul despre care toți credeau că fusese înghițit de pământ. Apoi apar explicații incomplete, obiecte ciudate, o sabie, un coif, o carte și o brățară. Băiatul nu primește o introducere comodă în noua realitate. Primește, mai degrabă, un duș rece.
Aici romanul spune ceva foarte adevărat. Panica nu dispare doar pentru că situația devine importantă. Din contră, se umflă. Te lovește în ceafă. Te face să vorbești prostii, să întrebi de trei ori același lucru, să cauți ieșirea când toți ceilalți îți spun că ieșirea e, de fapt, înainte.
Mihai reacționează uneori comic, alteori confuz, dar nu se rupe complet de sine. Când își vede aura albastră și palmele schimbate, nu devine brusc un cavaler grav. Are reacții de copil viu, speriat, ironic, cu mintea încă legată de lumea lui. Tocmai această voce îl face credibil.
În viața de zi cu zi, rinocerii pe două picioare nu intră prin portaluri. Mă rog, nu literal. Dar pot lua forma unei presiuni care vine prea repede peste tine, a unei vești proaste, a unei pierderi, a unui conflict, a unei schimbări pe care nu ai cerut-o. Prima supraviețuire nu se petrece în afară. Se petrece în acel loc mic din tine unde decizi să respiri încă o dată.
Nu trebuie să fii calm perfect. Asta e o minciună frumoasă, dar tot minciună. Trebuie doar să nu lași frica să conducă singură mașina. O lași să stea pe scaunul din dreapta, bombănind, dar volanul îl ții tu.
Rinocerii pe două picioare și forța care nu negociază
Scena rinocerilor are o energie aparte. Personajele ajung în Africa, într-un spațiu unde armele ascunse, taberele improvizate și animalele transformate în ființe umanoide schimbă complet regulile jocului. În carte apar rinoceri trimiși de hermeni, capabili să stea pe două picioare și să folosească inclusiv copaci pe post de arme.
E o imagine mare, aproape caraghioasă la prima vedere. Rinoceri în două picioare, cu arme, într-o savană unde copiii trebuie să înțeleagă rapid cine îi vânează și cine îi poate ajuta. Dar tocmai exagerarea face scena memorabilă. În fantasy, adevărurile intră uneori mai ușor pe ușa absurdului.
Un rinocer pe două picioare poate fi citit și ca simbol al forței brute. Nu forța demnă, disciplinată, ci forța care apasă, împinge, distruge și nu stă la discuții. Toți am întâlnit, într-o formă sau alta, asemenea rinoceri. Oameni care intră cu bocancii în viața altora. Instituții care nu ascultă. Grupuri care zdrobesc individul prin zgomot. Situații care te iau pe sus, fără să te întrebe dacă ai dormit bine.
Cum supraviețuiești în fața lor? Nu te arunci frontal, doar ca să dovedești ceva. Asta e prima tentație, mai ales când ești tânăr și sângele îți fierbe. Vrei să arăți că nu ți-e frică. Vrei să lovești înapoi. Numai că unele forțe nu se înving prin ciocnire directă.
În roman, copiii învață din mers că terenul contează. Contează cine cunoaște tabăra. Contează cine înțelege armele. Contează când brățara se poate încărca și când nu. Contează să câștigi timp, chiar și prin soluții improvizate, fiindcă timpul e uneori singura armă pe care o ai înainte să apară ideea bună.
Asta mi se pare una dintre cele mai frumoase lecții ale cărții. Nu ești obligat să fii mai puternic decât rinocerul. Trebuie să fii mai atent decât el. Să nu te lași orbit de mărimea lui. Să cauți un unghi, o pauză, un drum lateral, o mână întinsă.
Mumiile agresive și trecutul care nu rămâne îngropat
Dacă rinocerii sunt forța prezentului, mumiile sunt altceva. Ele vin cu praful trecutului pe ele. Nu apar doar ca niște creaturi de speriat cititorul, ci ca semnul că unele lucruri vechi, dacă sunt trezite prost, se întorc cu o încăpățânare aproape comică.
În capitolul egiptean, personajele ajung într-un loc fierbinte și prăfuit, iar imaginea sarcofagului care se deschide pregătește întâlnirea cu mumiile. Mihai se trezește acoperit pe jumătate de nisip, în fața unei piramide, iar aventura capătă imediat altă textură. Nu mai suntem doar în savană, cu rinoceri și tabere. Suntem într-un spațiu în care moartea, ritualul și comanda magică se amestecă periculos.
Dan reușește, la un moment dat, să folosească armele regelui mumiilor. Mumiile se opresc, apoi primesc o comandă. Pare o soluție excelentă. Numai că armele pot da o singură poruncă, iar după ce acea poruncă își face efectul, hoarda își recapătă voința. Firește, se întoarce împotriva lor.
Aici povestea devine foarte bună, fără să-și piardă hazul. Uneori crezi că ai rezolvat o problemă fiindcă ai reușit să o oprești pentru câteva minute. Ai spus cuvântul potrivit, ai apăsat butonul, ai mutat conflictul într-o cameră închisă. Numai că problema nu s-a vindecat. Doar a așteptat.
În lumea noastră, mumiile agresive sunt vechile frici, rușinile, greșelile amânate, certurile nespuse, lucrurile pe care le-am învelit frumos și le-am pus deoparte. Par liniștite. Par moarte. Apoi se deschide un sarcofag, metaforic vorbind, și ies toate, una după alta, cu o energie pe care nu le-o bănuiam.
Cum supraviețuiești? Nu doar fugind. Fuga e bună, uneori chiar sănătoasă. Dar după ce ai scăpat, trebuie să înțelegi ce ai trezit. Altfel, te vei întâlni cu aceeași hoardă în alt capitol.
Prietenia nu e decor, e echipament de supraviețuire
În Drumul către o altă dimensiune, prietenia nu stă frumos într-un colț, ca o lecție morală. E murdară de nisip, de teamă, de replici aruncate aiurea și de decizii luate în viteză. Mihai, Dan, Heather și ceilalți nu formează un grup impecabil. Tocmai de aceea funcționează.
Dan uită lucruri importante. Heather se enervează. Mihai glumește când poate ar trebui să fie mai serios. Unii se rănesc, alții țin cartea, cineva apasă cristalul, cineva întreabă prea târziu dacă brățara era încărcată. Din asemenea detalii se simte viața grupului.
Prefața volumului vorbește despre un grup de copii speciali care descoperă că au puteri supranaturale și pornesc într-o misiune legată de artefacte străvechi, prietenie, curaj și încredere reciprocă. Dar ce contează, când citești scenele, este că aceste valori nu vin ambalate festiv. Vin prin oboseală, panică, greșeli și mici momente de loialitate.
Prietenii sunt echipamentul pe care nu îl poți cumpăra din nicio librărie magică. Poți avea o sabie, un coif, o brățară dimensională și o carte care se scrie singură. Dacă ești singur, tot te frângi mai repede. Singurătatea face orice monstru mai mare.
Asta e valabil și în afara cărții. Într-o lume plină de oameni-rinocer, de situații care te iau la rost și de trecuturi care se ridică din nisip, prietenii nu îți rezolvă viața. Dar îți țin mintea întreagă. Te contrazic. Te trag de mânecă. Îți spun, uneori fără delicatețe, că ai uitat ceva esențial.
Supraviețuirea nu e mereu eroică. Uneori înseamnă doar să ai pe cineva lângă tine când apeși butonul greșit și să nu te abandoneze acolo, în praful propriei tale prostii.
Umorul, această lanternă mică în întuneric
Unul dintre lucrurile care dau farmec romanului este umorul. Nu gluma lustruită, nu poanta scrisă ca pentru scenă, ci acel umor de adolescent care sare din situație, uneori aiurea, alteori exact la timp. Când lucrurile devin prea grele, personajele găsesc o formulare care sparge tensiunea.
Mihai are un fel de a privi catastrofa care îl ține aproape de cititor. El nu devine brusc solemn doar pentru că a căzut într-o groapă fără fund și a aflat că există o a doua dimensiune. Continuă să observe lucruri mici, să facă asocieri caraghioase, să se mire de propriile reacții.
Această voce contează mult. Copiii și adolescenții nu trăiesc aventura în fraze de manual. O trăiesc cu stomacul strâns, cu glume, cu foame, cu nervi, cu oboseală, cu replici care ies prost și cu o capacitate uluitoare de a trece de la groază la râs în câteva secunde.
Umorul nu anulează pericolul. Îl face suportabil. Când o mumie vine spre tine, nu devine mai puțin periculoasă dacă faci o glumă. Dar tu devii, pentru o clipă, mai puțin prizonierul fricii.
În viață, asta se vede în cele mai neașteptate locuri. Într-o sală de așteptare de spital, cineva spune o prostie mică și toți respiră. Înainte de un examen, râzi de stiloul care nu scrie. Într-o criză de familie, cineva scapă o frază neîndemânatică și tensiunea coboară un milimetru. Nu e salvare completă. Dar e o gură de aer.
Artefactele nu te salvează dacă nu înveți să le porți
Cartea are obiecte cu aer de basm modern. Coiful de viking, sabia, brățara dimensională, cartea adevărului, armele ascunse în diferite locuri ale lumii. Unele se transformă în obiecte banale, ca și cum magia ar încerca să treacă neobservată în buzunarul unui copil.
Brățara dimensională și cartea adevărului au un rol esențial. Cartea conține răspunsuri legate de a doua dimensiune, iar brățara îi ajută pe copii să călătorească prin acea lume și să ajungă la armele ascunse. Ele nu sunt însă soluții comode. Nu rezolvă totul prin simpla lor existență.
Asta e o idee bună pentru orice cititor tânăr. Puterea nu valorează mare lucru fără atenție. Un obiect magic poate să te ducă într-un loc important, dar nu îți garantează că vei înțelege ce vezi acolo. Poate să te scoată dintr-o bătălie, dar numai dacă îl folosești la timp. Poate să îți dea răspunsuri, dar nu poate să gândească în locul tău.
Și noi avem artefactele noastre. Telefonul, banii, reputația, talentul, accesul la informație. Toate pot ajuta. Toate pot strica lucruri, dacă le folosim neatent. Nu e nevoie de magie ca să încurci lumea. Uneori ajunge un mesaj trimis prea repede.
În roman, copiii învață că un instrument bun nu te face automat înțelept. Îți dă doar șansa să fii. Restul rămâne muncă, instinct, prietenie și, da, ceva noroc.
A doua dimensiune ca probă de maturizare
Pe paginile de prezentare ale librăriilor, Drumul către o altă dimensiune este descris ca o carte fantasy pentru copii, cu magie, aventură, puteri supranaturale și artefacte străvechi care pot deschide drumul spre o nouă dimensiune. Cărturești prezintă volumul ca pe o poveste despre un grup de puștani ce descoperă că posedă puteri supranaturale și trebuie să caute artefacte în toate colțurile lumii. Libris îl prezintă ca parte din seria Călătorie spre început, cu teme legate de aventură, prietenie, transformare și explorarea unor lumi necunoscute.
Dar pentru mine, a doua dimensiune funcționează și ca imagine a maturizării. Intrarea într-o altă lume seamănă mult cu trecerea din copilărie spre adolescență. Totul arată parțial cunoscut și parțial străin. Ai corpul tău, dar nu mai reacționează la fel. Ai prieteni, dar relațiile se schimbă. Ai reguli, dar nu mai sunt suficiente.
Mihai cade într-o lume în care trebuie să învețe repede. Nu are răgazul acela elegant pe care îl au uneori personajele în cărțile mai cuminți. El descoperă pe pielea lui că puterea vine la pachet cu responsabilitate, iar responsabilitatea vine, de multe ori, înainte să ai chef de ea.
Maturizarea nu e o ceremonie. E o succesiune de situații în care nu mai poți da vina pe altcineva pentru toate deciziile tale. Uneori începe cu o groapă. Alteori cu o mutare, o boală, o despărțire, un eșec sau o alegere pe care ai tot amânat-o. Din afară, pare o schimbare obișnuită. Dinăuntru, se simte ca o teleportare.
De ce cartea merită recomandată
„Drumul catre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan are acea energie a debutului care nu se teme să pună multe pe masă. Uneori aproape prea multe, dar într-un fel viu. Rinoceri umanoizi, mumii, feline, vampiri, artefacte, dimensiuni, copii cu puteri, polițiști dispăruți, arme vechi și glume de adolescent, toate intră într-o aventură care nu vrea să stea locului.
Asta poate fi obositor pentru un cititor care caută o poveste foarte liniară. Dar pentru un copil sau adolescent obișnuit cu jocuri, ritm rapid, schimbări bruște de cadru și lumi imaginare, combinația are logică. Romanul vorbește limba unei generații care a crescut cu ecrane, dar încearcă să o ducă dincolo de ecran.
Mi se pare important că aventura începe local, într-o zonă recognoscibilă, aproape de Cluj-Napoca. Nu într-un castel îndepărtat dintr-o țară fără nume. Nu într-o metropolă americană. Ci într-un loc care poate exista pe lângă cititor, după un gard, într-o fabrică părăsită. Asta schimbă felul în care un copil își imaginează fantasticul.
Când extraordinarul pornește de lângă tine, lumea capătă o fisură interesantă. Te uiți altfel la clădirile vechi, la gropile din asfalt, la ușile închise, la poveștile spuse pe jumătate de adulți. Literatura pentru copii are nevoie și de asta. De sentimentul că aventura nu aparține doar altora.
Cartea se poate achiziționa online de pe Carturesti.ro și Libris.ro. Ambele pagini o prezintă cu date editoriale utile, iar Libris menționează volumul în zona literaturii fantasy pentru copii, cu informații despre serie, autor și temele principale.
Premiul de debut și un semn că povestea a fost văzută
Autorul a primit premiul pentru Carte de debut din partea Ligii Scriitorilor din România. Premiul i-a fost înmânat în cadru festiv de președintele Ligii, domnul Al. Florin Țene. Informația apare menționată în materiale online dedicate romanului și contextului său de apariție.
Pentru un autor aflat la început, un asemenea premiu nu este doar o panglică pusă pe copertă. Este o confirmare că textul a ieșit din cercul apropiat și a fost remarcat. Nu transformă automat cartea într-o capodoperă, ar fi nedrept să vorbim așa. Dar spune că debutul a avut ecou.
Mi se pare sănătos să spunem lucrurile simplu. Literatura română pentru copii și adolescenți are nevoie de autori noi, de povești curajoase, de lumi construite cu poftă și de cititori care să le dea o șansă. Nu toate încercările vor fi perfecte. Nici nu trebuie. Important este să existe energie, voce și dorința de a construi mai departe.
În cazul lui Bradu Mihai Dan, energia există. Se simte în ritmul scenelor, în felul în care personajele se aruncă dintr-un pericol în altul, în umorul care taie tensiunea și în amestecul de imaginație și referințe familiare. Cartea are o respirație de aventură spusă de cineva care încă își amintește foarte bine cum e să fii prins între joacă și frică.
Ce învățăm, de fapt, din rinoceri și mumii
Întrebarea din titlu poate primi un răspuns simplu, dar nu sărac. Supraviețuiești într-o lume plină de rinoceri pe două picioare și mumii agresive dacă nu confunzi viteza cu luciditatea. Dacă alergi când trebuie să alergi, dar te oprești când trebuie să înțelegi. Dacă îți alegi aliații cu grijă, dar nu te crezi singurul om deștept din cameră.
Mai supraviețuiești dacă îți păstrezi umorul. Nu ca să iei totul în râs, ci ca să nu fii zdrobit de gravitatea fiecărei întâmplări. Umorul lui Mihai nu îi anulează frica. O face locuibilă. Îi dă o margine.
Supraviețuiești și dacă accepți că obiectele puternice cer oameni atenți. Brățara, cartea, armele, toate sunt utile. Dar în mâini grăbite pot deveni surse de haos. Cam ca orice lucru puternic din viața reală.
Și, poate cel mai important, supraviețuiești dacă nu uiți de ceilalți. În roman, personajele se salvează prin colaborare, chiar și când se ceartă, se tachinează sau uită informații esențiale. Prietenia lor nu e perfectă, dar este vie. Iar în fața monștrilor, viața bate perfecțiunea.
Casetă editorială
Drumul către o altă dimensiune este romanul de debut semnat de Mihai Dan Bradu, apărut la Editura Ecou Transilvan, în seria Călătorie spre început. Volumul are 174 de pagini și ISBN 978-630-311-221-3, conform datelor editoriale din carte și paginilor de prezentare online.
Cartea urmărește aventura unor copii care descoperă puteri supranaturale și pornesc în căutarea unor artefacte străvechi, într-o poveste fantasy cu dimensiuni paralele, prietenie, umor și multe scene de acțiune. Volumul poate fi achiziționat online de pe Carturesti.ro și Libris.ro, cu verificarea stocului disponibil în momentul comenzii.
Autorul, Bradu Mihai Dan, a primit premiul pentru Carte de debut din partea Ligii Scriitorilor din România, premiu înmânat în cadru festiv de președintele Ligii, domnul Al. Florin Țene.
